Pe o banca in parc,intr-o dupamiaza linistita de vara,statea o batrana.Nu,nu era o batrana oarecare.Avea parul drept,de un alb imaculat,prins intr-o coada serioasa in mijlocul capului.Se vedea de la o posta ca era o batrana preocupata de ea,eleganta si ingrijita,asortata cu bun gust,hainele de pe care le purta pareau sa coste o avere.Putem presupune ca era o femeie bogata,care traise o viata plina de lux si bogatii,o viata fara griji si fara frica zilei de maine.Purta doua pietre de culoarea smaraldului la urechi,imposibil de neremarcat,o bluza caramizie pe gat,care scoate in evidenta silueta bine intretinuta,ca de fosta balerina a acesteia,o pereche de pantaloni negri si niste balerini crem in picioare.Purta un ruj visiniu,care o facea sa para mai tanara decat era.Avea un aer destept,dar care era inecat de regrete si pareri de rau.Trebuie sa fi fost o femeie foarte frumoasa in tinerete,pentru ca reusise sa-si pastreze o parte din frumusete si din delicatete.Dar in ciuda aspectului pretios,batrana privea pierduta prin doi ochi de un verde crud,dupa care se ascundea sufletul ei tanar.Sufletul ei,ramas inca de copil,refuzase pana azi trecerea timpului.Si azi,in aceasta dupamiaza,se hotarase sa infrunte realitatea.Brusc isi daduse seama ca au trecut atatia ani,atatea clipe,atatia oameni,si ca acum era in zadar sa mai regrete viata pe care o dusese pana acum,pentru ca ea,ajunsese aproape de sfarsit.
Un batran,se asaza pe banca langa ea.Batrana ridica privirea si ramase cu privirea atintita spre el.Privira unul in ochii altuia cateva minute,minute care o costara o lacrima pe batrana,dupa care isi rezema capul pe umarul batranului.
Nu pareau sa mai aiba nevoie de cuvinte.De vorbe.Nici macar de fapte.Aveau nevoie de liniste si unul de altul.De asta ar fi avut nevoie tot timpul.Dar au fost prea egoisti sa realizeze asta,si acum era prea tarziu.Prea tarziu pentru amandoi.Prea tarziu pentru ei doi.
Au stat asa ore in sir,fara sa-si spuna nimic,unul langa altul,cum ar fi trebui sa stea toata viata.Si-ar fi spus ca si-au lipsit,si ca au plans de dor pana acum,dar ce rost mai avea?
El,fusese dragostea vietii ei si inca mai era.Niciodata nu ii aratase asta.Niciodata nu ii spusese cat inseamna pentru ea.Au fugit aproape o viata unul dupa altul,pana cand ea a plecat de tot.A plecat dorindu-si sa o cheme inapoi,sa o caute,sa o aduca inapoi.Dar nu s-a intamplat asa.Anii au trecut,el nu a dat nici un semn,si ea s-a casatorit.S-a casatorit cu un om bun,cu o avere mare,pentru care insemna tot.Si-ar fi dorit sa simta si ea acelasi lucru pentru el,dar i-a raspuns doar cu afectiune si cu un zambet oferit din cand in cand,din inima.
Ea,la randul ei,era marea lui iubire.Singura pe care nu reusise sa o inteleaga,pe care nu a inteles-o niciodata.I-a lipsit in tot acest timp,dar niciodata nu a avut curajul sa ii arate,sa o caute.Era un barbat inalt,cu trasaturi ferme dar armonioase,care in ciuda expresiei dure avea o finete aparte.Avea niste ochi negri si o privire patrunzatoare.Purta un costum scump cu o lejeritate iesita din comun.Ca si cum facea parte din el.Fusese de departe un barbat frumos la vremea lui.Nu s-a casatorit niciodata,desi a avut multe femei.Dar desi era prea tarziu sa mai recunoasca,ea fusese si inca mai era cea mai importanta femeie din viata lui.Singura care insemna ceva vreodata.Care insemnase de fapt tot,dar ii era teama sa o recunoasca.
Acum nu le mai ramasese nimic.Nici timpul.Nici tineretea.Nimic.
Se imbratisara strans unul pe altul,o imbratisare incarcata de cuvinte nerostite la timp,de dragoste nearatata la momentul potrivit,de dorinta de a da timpul inapoi,de a schimba lucrurile.Se mai privira inca o clipa unul pe altul,dupa care se indreptara in directii diferite.Intorcandu-se la vietile lor,pe care trebuiau sa le sfarseasca.
Atunci am inteles ca poti pierde timpul si poti pierde ziua de maine daca nu spui azi tot ce ai de spus.Poti ramane cu nimic.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu